Am fost mai mult decât am lăsat să se vadă…

Am fost mai mult decât am lăsat să se vadă, am fost cosmosul pe al cărui cer trasnetele furtunii spărgeau milioane de visuri, iar din lacrimile zeilor, acestea răsăreau din nou în raze de soare și multă speranță.


Am luptat pentru mine sau poate că, mai întâi de toate am luptat cu mine, pentru ceea ce mi-am dorit de când ființa mi-a fost schițată pe cea mai antică partitură a timpului.
Poate că, multe suflete chiar nu m-au cunoscut cu adevărat sau poate că la fel de multe nu au crezut în mine, în forțele-mi ascunse-n inimă și poate că, la un moment dat nici eu n-am crezut, eram o fire mult prea nestăvilită, o inimă atât de jucăușă ce bătea strașnic de tare și neastâmpărat în pieptul vieții sau poate că, eram totuși de fapt steaua ce se încăpățâna cu ardoare să nu se stingă vreodată în miezul vazduhului anost, voiam să rămân acolo sus pe cer, să strălucesc stând chiar pe razele visurilor mele.

Am iubit oamenii și mulți dintre ei m-au părăsit, m-au lăsat în urma lor atât de rece și înăsprită, nu am plâns și nici nu am suferit, e adevărat, m-a durut, dar nu într-atât încât să mai rămân vreo clipă pe gânduri că, ei ar mai însemna ceva pentru mine, cândva în vreo dimensiune a timpului.
Iar eu la rândul meu i-am lăsat și eu în urmă, le-am așezat cu grijă amintirea în acea cameră prăfuită cu uitare și poate că și cu puțin dor.

Nu am mai trecut demult prin acel loc, prin acel loc în care mucigaiul vremurilor trecute îți zăpăcește mintea cu alergii fatale, nu, nu am mai trecut, nici măcar într-o doară și ușor din fiecare rană, mi-au înflorit apoi nenumărate flori. Mi-am continuat în liniște drumul, iar acum sunt aici, atât de aproape de mine și doar de mine, atât de vindecată și atât de aproape și de visurile mele și doamne cât aș vrea să le ating mai rapid pentru că, le-am așteptat atât de mult, de atâta amar de vreme.

Creează-ți site-ul web la WordPress.com
Începe